Ziua Mondială a Populaţiei, încă o glumă
În 1974, nenea O.N.U. a proclamat Anul Internaţional al Populaţiei şi a invitat, pentru prima dată în istorie, toate statele lumii la Conferinţa Mondială a Populaţiei care s-a desfăşurat în august în… Bucureşti. Scopul declarat al Zilei Mondiale a Populaţiei, care a fost stabilită pe 11 iulie, este de a atrage atenţia asupra problemelor populaţiei. De parcă mai crede cineva că există vreun guvern preocupat de binele oamenilor.
Băieţii ăştia încearcă să pară preocupaţi de înmulţirea oamenilor pe glob, de calitatea alimentelor, de sănătatea populaţiei, de drepturile cetăţenilor, de sărăcie, de educaţie, de şomaj, de tineri, de copii ş.a.m.d. Toate aceste probleme sunt foarte vechi şi apar în promisiunile electorale pe care le fac toate partidele. Însă ele rămân doar vorbe pentru cei care au puterea deoarece ei nu au astfel de probleme.
Când ai bani şi putere nu te mai interesează de gloată. Nu ştiu cum este în alte ţări, dar asta este atitudinea politicienilor din România. De retorică ne-am săturat toţi, vrem fapte. Şi eu sunt preocupat de binele omenirii şi de aceea aştept să devin un Batman sau Spiderman pentru a-i putea ajuta. Până se va întâmpla asta faptul că mă dau preocupat este doar o vorbă în vânt.
Vine o vreme când trebuie să…
Vine o vreme în viaţa unui om când trebuie să arunce la gunoi nişte prieteni. Oameni care până nu demult erau consideraţi prieteni, trebuie reconsideraţi. Ai înţeles cu timpul că nu îţi sunt apropiaţi, că te cheamă doar când au nevoie de cineva şi nu îi ajută nimeni, că te evită sistematic, că găsesc tot felul de motive să nu te ajute când le-o ceri, că preferă compania altora decât pe a ta şamd.
Şi atunci, vine o vreme când te-ai săturat să mai speri că toate cele de mai sus sunt întâmplătoare şi simţi nevoia să iei atitudine. Ai două variante din care poţi alege: îi elimini din viaţa ta sau încerci să te foloseşti de ei când ai nevoie şi atât. Bineînţeles că mai există şi varianta de a continua ca până atunci, dar de asta te-ai săturat.
De aceea, vine o vreme când trebuie să hotărăşti ce faci cu „prietenii” care se folosesc de tine cu neruşinare după care te aruncă într-un colţ până când vor avea nevoie de tine din nou. Dacă vrei o viaţă frumoasă trebuie să iei o hotărâre în privinţa lor pentru că ei nu vor fi niciodată acolo când ai nevoie de ei. Aşa cum arunci gunoiul, aşa trebuie să faci şi cu mizeria umană din viaţa ta.
Pentru că vine o vreme când îţi dai seama că toţi avem ceea ce merităm şi că tu nu vrei să ai în viaţa ta nişte forme subdezvoltate de viaţă care trăiesc doar distrugând ce este în jurul lor. Dacă vrei să mergi înainte trebuie să elimini balastul care te ţine pe loc sau, mai rău, care te trage înapoi. De ce? Pentru că vine o vreme în viaţa unui om când trebuie să…
Roboţii ne vor stimula să ne autodistrugem
Roboţii care imită oameni sau animale sunt o exaltare iresponsabilă a oamenilor de ştiinţă. Este veşnica dorinţă a omului de a-l imita pe Dumnezeu; de a se crede Dumnezeu. Oamenii de ştiinţă care îşi irosesc timpul făcând asta au un suflet sterp şi o gândire antiumană şi lipsită de înţelepciune.
Cu aceşti roboţi fac doar să stimuleze lenea ancestrală a omului de a gândi, a face şi a simţi. În felul ăsta vom fi încurajaţi să nu mai facem nimic. Şi ştiţi foarte bine ce se întâmplă în perioadele de inactivitate: avem timp să ne dezvoltăm laturile negative ca invidia, răutatea, ura şamd. Mai exact să ne distrugem între noi.
Pericolul reprezentat de aceşti roboţi nu este acela că se vor întoarce împotriva noastră şi ne vor înlocui eliminându-ne fizic, ci acela că vor exacerba pornirile malefice din noi care ne vor duce la autodistrugere. Vor apărea modificări comportamentale mari la oameni. Apetitul omenirii pentru autodistrugere este oricum foarte mare şi poate fi observat uşor în istorie. De ce am avea nevoie de stimulente?
Oamenii care gândesc mult uită să trăiască
Oamenii care gândesc mult uită să trăiască. Doar gândesc, analizează şi înţeleg, dar nu trăiesc. Au o viaţă zbuciumată interior şi chinuită. Ajung departe cu raţiunea şi înţeleg lucruri pe care foarte puţini le conştientizează. De multe ori ajung la cauze repede şi fără să se mai împiedice de efecte.
Complică viaţa şi o fac greu de suportat, ei înşişi fiind greu de suportat. Când ştii atât de multe este foarte greu să te mai poţi integra în societate. Vorbesc şi nu sunt înţeleşi, fac multe şi pare că stau degeaba, sunt deasupra tuturor şi sunt priviţi ca oameni de nimic.
Totul din cauza faptului că nu mai ştiu să trăiască viaţa ca orice muritor de rând. Nu mai pot să se bucure de viaţă aşa cum o face un om simplu. La ei totul este raţiune şi logică, fără să mai existe sentiment şi emoţie. Nimic nu mai este simplu, curat şi frumos când înţelegi atât de multe.
Mie ce îmi iese din treaba asta?
Cine mai ştie ce este umilinţa? În toată această goană după bani şi proprietăţi sunt din ce în ce mai puţini cei care îşi mai aduc aminte de Dumnezeu şi semeni. De obicei ajungem la El când avem necazuri şi cerem ajutor pentru că nu le mai putem duce singuri pe toate. Uităm constant să fim umili şi să-i ajutăm pe cei care sunt mai amărâţi ca noi.
Asta ne face să ne îndepărtăm tot mai mult de latura noastră umană şi să ne apropiem, poate chiar să ne contopim, de animalul din sălbăticie. Trecem foarte senini pe lângă bătrâni sau copii care mor de foame. Nu mai vedem decât interesul şi profitul personal. Suntem ghidaţi de veşnica întrebare „mie ce îmi iese din treaba asta?”.
Unii îşi mai dau seama de câte ceva când ajung să piardă (prin moarte) pe cineva drag. Atunci se gândesc cât de multe ar fi putut face măcar să-i fi arătat cât de mult înseamnă pentru ei. Din păcate este prea târziu şi nu învăţăm nimic din experienţa asta pentru a ne schimba comportamentul faţă de cei rămaşi în viaţă.
Un om care uită să fie umil pierde copilul din el şi, odată cu asta, pierde tot ce are mai valoros. Degeaba suntem şefi, avem maşini şi case, cheltuim fără să ne uităm la bani şamd, dacă nu suntem Oameni. Empatia ne apropie de oameni şi Dumnezeu şi, implicit, de noi inşine. Trebuie să ne întoarcem la biserica din sufletul nostru dacă vrem să nu trăim inutil.
des/ş/ertu' realităţii 