Teama de maşina neagră este o realitate cotidiană
Deşi au fost metode comuniste, intimidarea sau eliminarea fizică a jurnaliştilor sunt folosite şi în prezent în ţara noastră. Teama pentru propria viaţă sau a celor din familie a rămas o realitate printre ziariştii români. Dacă scrii despre politică sau economie trebuie să te gândeşti de mai multe ori înainte să publici ceva, mai ales dacă vrei să faci o dezvăluire negativă despre o persoană cunoscută.
După ce publici câteva articole „mai critice” despre Iliescu, Năstase, Băsescu, Tăriceanu, Geoană, Patriciu etc. vei primi din partea colegilor, în gluma sau serios, replici de genul: „Ce te-a apucat mă? Vrei să dea o maşină neagră peste tine?”. Asta în cazul în care poţi publica astfel de articole.
Pentru că fiecare cotidian important are regulile lui nescrise care spun că nu poţi scrie despre Băsescu decât de bine, despre Patriciu de rău şamd. Aşadar, orice ai descoperit şi oricâte dovezi ai avea, nu înseamna că vei putea publica. Ştiu cazul unui ziarist care aflase că SPP funcţiona fără niciun temei legal, iar modul în care cheltuiau banii de la buget nu putea fi verificat de nimeni.
A scris un articol bine documentat, dar nu a fost lăsat să îl publice nici la ziarul la care lucra, nici la altul. I s-a spus să se gândească la viaţa lui şi a familiei: „Ţi s-a urât cu binele? Vrei să dea o maşină neagră peste tine?”. După scurt timp a fost dată legea de înfiinţare şi organizare a SPP printr-o ordonanţă de urgenţă.
Opresiunea presei din perioada PSD-istă
Dacă te legi de cine nu trebuie îţi măreşti considerabil şansele să ai probleme. Această teamă indusă ziariştilor este de neconceput în secolul al XXI-lea într-o ţară aflată în UE şi care se declară liberă şi democratică. Această situaţie este inacceptabilă.
S-a văzut extrem de bine opresiunea presei din perioada PSD-istă dintre 2000 şi 2004 când nu avea voie nimeni să scrie de rău despre guvern. Atunci s-au întâmplat şi acele „evenimente neplăcute” cu ziarişti bătuţi şi ameninţaţi. Apoi, după 2004, schimbarea a fost majoră, presa având iar „voie” să scrie despre cei care ne conduc.
Un alt ziarist mi-a povestit că la alegerile din 2000, câştigate de PSD, a găsit la o ghenă din centrul Bucureştiului mulţi saci cu voturi pentru partidele concurente PSD. A făcut fotografii, dar nu a avut curajul să publice nimic. Nici măcar nu a încercat şi s-a văzut apoi în atitudinea guvernului faţă de presă că a avut dreptate să nu o facă. Cu siguranţă ar fi avut probleme. Aşadar, faptul că nu apar în presă multe dintre adevărurile care ne înconjoară nu este doar vina jurnaliştilor.
Teama aceasta este normală pentru orice om; inducerea ei este anormală. Este aberant ca politicienii sau oamenii de afaceri care greşesc să facă presiuni asupra presei pentru a nu se afla adevărul. În orice ţară normală la cap cine greşeşte îşi asumă urmările.
Aşa cum se întâmplă în statele vestice unde auzim despre demisii pentru că au fost prinşi cu amante sau condamnări la închisoare pentru devalizare. Aşadar, dragi politicieni şi oameni de afaceri renunţaţi la a mai fi români, asumaţi-vă urmările faptelor voastre şi lăsaţi ziariştii să îşi facă treaba liniştiţi!
Articol mutat de pe www.desprepresa.blogspot.com
Reînviere sufletească tuturor românilor!
Vă doresc un Paşti fericit, poftă bună la masă şi să vă aduceţi aminte de Dumnezeu! Fără El nu suntem nimic şi nu putem face nimic. Oricât de stăpâni ne credem pe destinul nostru şi chiar dacă avem impresia că nu avem nevoie de nimeni, fără ajutorul Lui suntem un mare zero. Dacă vă duceţi la biserică lăsaţi-vă sufletul să facă ce ştie mai bine, nu-l mai ignoraţi şi nu-l mai îngropaţi în mizerie.
Celor care se fac că nu înţeleg ce am spus vă doresc sărbători fericiţi, noapte bună în continuare şi o diseară plăcută! Treziţi-vă băi sclavilor care vă credeţi stăpâni! Nu mai încercaţi să vă negaţi originile şi natura. Măcar o dată pe an vă recomand să nu vă mai irosiţi viaţa şi să nu mai trăiţi în iluzia independenţei faţă de Dumnezeu. Reînviere sufletească tuturor românilor!
Ziariştii din provincie – între emigrare şi blazare
Aţi văzut cum arată ziarele locale? Este o diferenţă enormă între ele şi cele bucureştene. În primul rând te izbeşte aspectul neglijent şi lălâi. Am fost în multe delegaţii în ţară şi am luat ziare în fiecare oraş pe unde am trecut. De fiecare dată mi-au dat impresia unor fiţuici ilegaliste tipărite în subsolurile unor case conspirative comuniste.
Nu înţeleg de ce nici acum, după atâţia ani de la Revoluţie şi după intrarea în UE, NATO şi mai ştiu eu pe unde, patronilor de ziare locale nu le pasă de produsul pe care îl aruncă pe tarabă. Fonturile sunt banale şi urâte, fotografiile parcă sunt făcute cu aparate de unică folosinţă, culorile sunt alese la întâmplare, layoutul este şcolăresc, tiparul este execrabil şamd.
Scuza că în provincie oamenii nu au pretenţii mari este jalnică pentru că şi acolo ajung cotidienele centrale. Ca să nu mai spun că mulţi dintre ei sunt plecaţi în Bucureşti (şcoală, afaceri, tratamente medicale etc.). Şi, din câte ştiu, ziarele locale au pierdut mulţi cititori în favoarea celor bucureştene. Dacă nu ar fi ştirile locale, nu le-ar mai lua nimeni.
Niciunul dintre aceste motive nu pare să îi intereseze pe proprietarii ziarelor din provincie. Probabil că interesele economice sau politice sunt prea mari ca să mai ţină cont de astfel de amănunte insignifiante. Îi interesează doar să aibă unde să îi înjure şi să îi discrediteze pe adversarii lor.
Mai bine se fac taximetrişti
Ajungând la calitatea editorială a acestor fiţuici trebuie să remarc că este la acelaşi nivel cu salariile pe care le primesc ziariştii locali. Toţi ştim că veniturile lor sunt mici, că în provincie nivelul salarial din toate domeniile este foarte scăzut. Probabil de aceea nu îşi dă mai nimeni interesul; nu merită.
Acest lucru combinat cu interesele patronilor fac ca ziariştii să nu aibă posibilitatea de a alege între stilurile de presă pe care le pot folosi. De aceea de multe ori nu pot face un reportaj sau o anchetă pe subiectul zilei, deşi unii dintre ei sunt ziarişti buni.
Aşa se întâmplă că le mai rămân doar două variante: emigrarea în Capitală sau în altă ţară şi blazarea. Din păcate emigrarea în Bucureşti este din ce în ce mai puţin posibilă pentru că este o mare concurenţă şi aici, iar costurile traiului sunt mai mari. Îţi trebuie mult curaj şi voinţă pentru a putea lua o asemenea hotărâre.
De aceea, varianta aleasă de cei mai mulţi dintre ei este blazarea. Şi atunci ne mai mirăm de calitatea îndoielnică a presei din provincie. Mai bine se fac taximetrişti că este mai rentabil şi au voie să spună ce vor. Ca să nu mai zic că taximetriştii cunosc cel mai bine ce se întâmplă în oraşul lor. Dar despre asta într-unul din episoadele următoare…
Articol mutat de pe http://www.desprepresa.blogspot.com
Lupta pentru adevăr şi dreptate este o muncă sisifică
Ştiu că ce voi spune în continuare nu este nimic nou. Ştiu că va suna banal şi plicticos pentru mulţi dintre voi. Ştiu că ştim toţi lucrurile astea. Ştiu că mulţi nu cred că îi afectează. Ştiu că nu avem ce face pentru a schimba situaţia. Ştiu că suntem prea mici şi prea fricoşi pentru a lua atitudine. Ştiu că este inutil să scriu articolul ăsta. Ştiu că sunt utopic, dar nu mai pot. Trebuie să o fac. Măcar pentru conştiinţa mea şi tot trebuie să o spun.
Este foarte multă minciună în jurul nostru. Foarte puţin din ceea ce credem că ştim este adevărat. Suntem minţiţi sistematic şi fără ruşine. Suntem manipulaţi continuu şi atât de bine încât nu ne mai dăm seama. Atât de tare ne-au ameţit încât nu mai suntem capabili să deosebim adevărul de minciună, binele de rău şi prietenii de duşmani. Avem momente în care suntem convinşi de ceea ce spunem, după care nu mai ştim ce să credem.
Oamenii care spun adevărul şi luptă pentru el sunt blamaţi şi distruşi. Dacă faci asta nu-ţi mai rămân decât două variante: renunţi şi redevi ca ceilalţi sau mergi mai departe şi înnebuneşti. Să lupţi pentru adevăr şi dreptate este o muncă sisifică. Oamenii nu mai au niciun fel de principiu moral în viaţă, ci se ghidează doar după norme practice şi lucrative. Nu ne mai interesează sufletele de lângă noi, aşa cum nu ne mai pasă nici de al nostru.
Într-o lume a banului, proprietăţii şi interesului personal, oamenii empatici, sensibili şi principiali sunt pierduţi. Nu mai este loc şi timp pentru ei. Avem prea multe nimicuri de făcut, ca să ne pierdem timpul cu fleacuri din astea serioase. Ni se pare că avem prea multe probleme, ca să ne mai pese de ceilalţi. Păi ce altora le pasă de mine? Din păcate ăsta este doar începutul. Mi-e teamă să mă gândesc unde vom ajunge pe calea asta. Sper doar că vorbesc prostii şi am luat-o razna…
des/ş/ertu' realităţii 