Realizarea cea mai mare a omului
Am văzut Taken, dar nu vreau să discut filmul, ci tema secundară propusă de el: fete răpite, drogate şi obligate să se prostitueze. Sunt un om care caută soluţii, nu vinovaţi, un om care nu se lasă învins de probleme, ci luptă mai departe. Dar această bucăţică de realitate abordată în film m-a afectat foarte tare şi m-a făcut să îmi pierd speranţa.
M-a făcut să înţeleg abia acum ce mi-a spus un prieten mai demult, şi anume că spiritul malefic, diavolul, satana sau cum vreţi să-i spuneţi, şi-a făcut deja treaba printre muritorii de rând, pământul fiind cucerit. Nu ştiu dacă există vreo soluţie, vreo cale de ieşire din acest rău care ne înconjoară, dar simt că este foarte grav ceea ce se întâmplă. Poate spun banalităţi, dar înţelegi altfel lucrurile când le percepi cu sufletul.
Cred că totul pleacă de la noi şi mizeriile din noi: răutate, indiferenţă, răzbunare, vicii, pasiuni bolnave, ură, avariţie, epatare şamd. Am distrus ceea ce era bun şi frumos în lume şi în noi. Asta este realizarea cea mai mare a omului de la care se trag toate. Ceva s-a prăbuşit în mine în seara asta şi mă resimt. Sper să mai pot vedea ceva frumos şi bun de acum încolo. Însă eu, în lumea asta, în care nu pot face nimic pentru a îmbunătăţi lucrurile, nu mai vreau să trăiesc.
Angajat sau patron?
Îmi spunea un prieten că Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ cu tot ceea ce ne trebuie astfel încât să nu fim nevoiţi să muncim pentru că serviciul nu este obligatoriu. Cred că ultimul mare om care a făcut asta a fost Emil Cioran. Totuşi, lumea în care trăim ne spune că nu putem supravieţui fără muncă, unii dintre noi fiind chiar dependenţi de ea.
De aceea cred că cea mai bună întrebare în legătură cu subiectul este dacă vrem să muncim pentru noi sau pentru alţii, să fim angajaţi sau patroni. Nu ştiu câţi dintre noi sunt capabili să recunoască, măcar în faţa lor, dacă vor una sau alta. Eu îmi doresc de mulţi ani o afacere personală din care să pot trăi bine şi să nu mai fiu nevoit să lucrez pentru alţii. Vreau să ştiu că ideile, creativitatea şi efortul meu sunt pentru mine, nu pentru un patron care nu le apreciază.
Însă sunt foarte mulţi care nu îşi doresc asta, ci să rămână angajaţi toată viaţa şi, dacă se poate, să ajungă cât mai sus în ierarhia unei firme. Nu este cu nimic mai prejos decât cealaltă variantă. Numai că unii se ruşinează de propriile alegeri, ceea ce îi face mai slabi şi mai uşor de rănit. Câţi dintre voi pot fi atât de sinceri încât să spună aici ce vor – angajat sau patron – şi de ce?
Eu vreau doar să cresc mic!
Am citit cândva această cerere şi mi-a plăcut. Şi atunci ca şi acum mi-o asum şi o semnez fără ezitare. Şi vă rog să nu o interpretaţi ca un semn de slăbiciune sau ca un semn că nu pot să îmi duc la capăt cele asumate. Trebuie să înţelegeţi că este un semn de maturitate şi de responsabilitate. Eu vreau doar să cresc mic!
Subsemnatul,
vă aduc la cunoştinţă decizia mea irevocabilă de a demisiona oficial din funcţia de adult pe care o deţin acum abuziv.
După o analiză detaliată a situaţiei, m-am hotărât să mă retrag şi să preiau atribuţiile unui copil de şase ani, cu toate drepturile şi îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunţat cu prea mare uşurinţă.
Vreau să desenez cu creta colorată pe strada unde locuiesc, atunci când trec oameni maturi şi importanţi spre serviciu, şi să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu minutele şi traficul care îi aşteaptă.
Vreau să fiu mândru de trotineta mea roşie, fără să mă interseze cât costă asigurarea pe anul viitor.
Vreau să cred sincer că bomboanele sunt mai bune decât banii pentru că le poţi mânca.
Vreau să stau întins la umbra unui copac, cu un pahar de limonadă în mână şi cu ochii la norii pufoşi care aleargă pe cer, întrebându-mă cu uimire de ce adulţii nu fac la fel.
Vreau să mă întorc în trecut, la vremurile când viaţa era simplă. Atunci când tot ce ştiam se rezuma la cele şapte culori, cinci poezii, zece cifre şi vocea mamei care mă chema la masă când nu îmi era foame.
Vreau înapoi, atunci când nu îmi păsa de cât de puţine lucruri ştiam pentru că nu ştiam cât de puţine ştiam.
Vreau să cred, ca odinioară, că totul pe lumea asta este fie gratuit, fie poate fi cumpărat cu preţul unei îngheţate la pahar.
M-am maturizat prea mult şi nu mai ştiu când m-am trezit mare. A fost cu siguranţă un abuz şi îmi cer iertare.
Am ajuns astfel să aflu ceea ce nu ar fi trebuit: războaie şi purificării etnice, copii abuzaţi şi copii murind de foame, divorţuri, droguri în licee, prostituţie, justiţie coruptă, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, fraţi învrăjbiţi fără bani, ură, bârfă etc. Am aflat despre materialism nedialectic şi mame denaturate care îşi vând copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de bărbaţi, pentru un televizor de ocazie.
Ce s-a întâmplat cu timpul când aveam impresia că moartea este un concept de poveste, că doar împăraţii bătrâni mor pentru a face loc pe tron prinţilor tineri căsătoriţi cu prinţese câştigate în ultima zmeiadă?
Unde sunt anii când mi se părea că tot ce ţi se putea întâmpla mai rău în lume era să nu fii ales în echipa lui Menică repetentul, atunci când jucam fotbal în spatele şcolii?
Vreau să mă reîntorc la vremea când toţi copiii citeau cărţi folositoare, când muzica era neotravită, când televiziunea era pentru ştiri şi emisiuni de familie, fără sex explicit şi violenţă implicită la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripeţiile echipajului Speranţa navigând cu Toate pânzele sus şi pe mama citindu-mi Povestiri Istorice de Alexandru Mitru.
Vreau să-l aştept iar cu emoţie sinceră pe Moş Crăciun.
Ce bine era când credeam că toată lumea din jur este fericită deoarece eu eram fericit!
Promit solemn că, imediat ce o să-mi reiau atribuţiile de copil, îmi voi petrece după-amiezile căţărându-mă în copaci, călărind bicicleta vărului Cristi şi citind Robinson Crusoe ascuns în coliba din ramuri şi frunze de fag, în spatele grădinii.
Îmi iau angajamentul că nu o să îmi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apă, gunoi, cablu TV şi Internet, asigurările pentru maşini, asigurările de sănătate, taxele anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netaiată, computerul virusat şi faptul că maşina a început să vrea la mecanic.
Vă asigur că nu o să fiu pus în încurcătură când voi fi întrebat: Ce-o vrei să te faci când vei fi mare?, deoarece acum ştiu: vreau să fiu copil.
Gata cu plecatul la serviciu când ar trebui să dorm şi să-l visez pe Harap Alb, gata cu ştirile despre terorişti, bombe şi căderi de avioane.
Gata cu bârfele anturajului care nu-mi dau pace nici la biserică, gata cu hernia de disc, părul grizonat, ochelarii pierduţi, medicamentele scumpe şi dinţii din porţelan.
Gata, stop, cedez! Demisionez din funcţia de adult.
Vreau să cred în sinceritatea zâmbetelor, nobleţea vorbelor, o lume a cuvântului dat şi respectat, a dreptăţii, a păcii, a viselor împlinite, a imaginaţiei înnobilate, a îngerilor buni şi a omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Vreau să am iarăşi şase ani şi să stau în braţele lui Isus.
Fiţi voi mari şi importanţi, şi ocupaţi, şi îngrijoraţi.
Eu vreau să cresc mic!
Subsemnatul
Sufletul nu are nevoie de argumente logice
Am evitat până acum să scriu despre credinţă şi Dumnezeu, deşi nu există nimic în afara lor. Am văzut că sunt o grămadă de bloguri dedicate domeniului, însă ele mi se par foarte aproape de bigotism. Din păcate multe dintre ele prezintă foarte închistat şi inchizitoriu credinţa. Dacă ai curajul să spui altceva decât autorul ai şanse mari să fii ars pe rug şi asta dăunează în primul rând celor care îşi închpuie că aşa trebuie promovată credinţa.
De aceea am evitat până acum subiectul pentru că nu vreau să fiu confundat cu astfel de specimene care nu ştiu pe ce lume trăiesc. Însă am avut o discuţie cu nişte prieteni din care am rămas cu câteva concluzii pe care simt nevoia să le spun mai departe. Fiecare face orice vrea cu viaţa şi sufletul lui, însă cine are ochii deschişi vede mai departe de părerile proprii.
În ultima perioadă se vorbeşte intens despre creştinism, biblie, biserică, Iisus etc. Ies pe bandă tot felul de cărţi, filme şi specialişti care aruncă cu opinii documentate, zic ei. Aşa au apărut peste noapte evanghelii, documente secrete, interpretări mistice, gnostici şamd. Sunt atât de multe manifestări în acest sens, încât omul de rând este cel puţin dezorientat. Unii spun că este ceva pus la cale de gnostici care vor să iasă din anonimatul de până acum.
Părerea mea este că de aceste dovezi, argumente şi lămuriri suplimentare au nevoie doar oamenii care nu au credinţă. Iar cei care le produc o fac ori pentru bani, ori pentru că nu înţeleg că sufletul nu are nevoie de argumente logice. Dacă ai credinţă, nu ai nevoie de dovezi aduse de alţii pentru că le ai pe ale tale. Credinţa puternică nu va fi pusă niciodată la încercare de un raţionament datorită faptului că sunt incompatibile. Pe scurt, nu avem nevoie de acest talmeş-balmeş pseudo-religios.
Ne manipulăm şi ne minţim continuu
Cel care fuge de suferinţă şi durere este superficial, un om doar în aparenţă. Acela are doar coajă de om, dar pe dinăuntru este sec şi gol. Suferinţa ne înalţă şi ne învaţă (ce asemănare interesantă între aceste cuvinte: înalţă/învaţă). Ea este cea care ne ajută să ajungem la noi înşine, la partea noastră din dumnezeire. Dacă ştim să o apreciem şi să o folosim pentru noi, ne va aduce numai beneficii şi revelaţii.
Avem la îndemână tot ceea ce ne trebuie pentru a ne apropia de noi şi de Dumnezeu, dar refuzăm categoric şi constant aceste unelte. Maleficul din noi ne induce oroare de faţă tot ceea ce ne-ar ajuta să fim mai buni. În felul acesta ne pierdem vremea cu tot felul de nimicuri nefolositoare pe care le exagerăm pentru a ne amăgi cu gândul că nu trăim degeaba. Cei care sunt cei mai înverşunaţi în a ne manipula şi minţi suntem noi înşine.
des/ş/ertu' realităţii 