desertu’ realitatii

De ce înnebunesc oamenii? O întrebare ce a măcinat mintea multor înţelepţi. Unii dintre ei spun chiar că au găsit răspunsul. Dar aşa ceva nu poţi afla decât dacă eşti foarte aproape de a ţi se întâmpla asta şi să mai apuci să şi scrii despre. Este ca şi cum ai vorbi despre moarte fără să fii fost foarte aproape să mori.

Oamenii care înnebunesc au nişte idei fixe pe care se încăpăţânează să le ducă la capăt. Vor să facă neapărat ceva anume. Şi, pentru că se chinuie foarte tare şi nu reuşesc şi pentru că nu vor să renunţe sub nicio formă, înnebunesc. Li se blochează creierul atunci când îşi dau seama că au încercat tot ce le-a trecut prin minte să reuşească şi nu au avut succes şi nici nu mai ştiu ce ar putea face în plus.

Două idei foarte puternice care se anulează reciproc duc la colapsul creierului. Este ca şi cum intră un virus în minte, o restartează, dar ea nu mai porneşte pentru că a fost şters ceva din program. Şi atunci creierul ia o pauză temporară sau definitivă, în funcţie de cât de distrus este. Dacă ajungi într-un astfel de moment când îţi dai seama cât de aproape eşti de marginea prăpastiei, ştii ce trebuie să faci, dar nu mai găseşti puterea şi dorinţa de a o face, eşti condamnat la nebunie.

Plăcerile simple ale vieţii. Am auzit de prea multe ori această expresie şi nu m-am gândit niciodată serios ce înseamnă. Bineînţeles că pentru fiecare dintre noi are un alt înţeles şi ne face să ne gândim la alte lucruri. Dar trebuie să recunoaşteţi că sună reconfortant. Parcă îţi vine să te aşezi mai bine în fotoliu când o auzi şi să cazi pe gânduri cu nostalgie. În cele din urmă ea se reduce la senzaţii.

Ele pot fi oferite de trezitul într-o zi în care ştii că nu ai nimic de făcut, de primul sărut, de băutul unui pahar cu apă când ţi-e sete, de o baie în mare la miezul nopţii, de un prieten care te ajută atunci când crezi că eşti singur, de lipsa durerii după o perioadă lungă în care ai fost bolnav, de mersul prin nămeţii de pe munte, de revelaţii conştientizate şamd.

Toate astea şi multe altele ne dau senzaţia unei plăceri simple şi curate. O bucată limpede din viaţă. Un moment pe care îl trăieşte copilul din tine. O secundă în care îţi aminteşti cu surprindere că eşti om. Şi, deşi de cele mai multe ori, ne stau la îndemână toate aceste, le ignorăm şi le trăim foarte rar. Deşi ne plac şi le ducem dorul, ne îndeletnicim cu ele prea puţin.

Toţi suntem dependenţi. Îi blamăm pe drogaţi, beţivi şi fumători pentru că nu sunt capabili să renunţe la viciul lor şi se lasă controlaţi de droguri, băutură şi tigări. Dar nu ne gândim niciodată la noi. Tot timpul avem ceva de comentat şi de reproşat celorlalţi, dar uităm să privim în oglindă. Uităm de “cine este fără de păcat să ridice piatra”.

Nu vrem să recunoaştem, nici măcar faţă de noi înşine, că suntem dependenţi de persoane sau lucruri. Fiecare dintre noi şi-a ales calea lui, neputând să trăiască fără: televizor, femei, servici, maşină, dulciuri, calculator, sex, telefon, bârfă, prieteni, cola şi multe altele. Unii chiar spun câteodată fără să îşi dea seama “n-aş putea trăi fără…” sau “cum pot unii să trăiască fără…”.

Gândiţi-vă, nu cum ar fi dacă aţi renunţa la ceea ce vă face dependeţi pentru că este foarte greu, măcar la cum ar fi dacă aţi fi nevoiţi să o faceţi. Cei mai mulţi dintre cei care înţeleg asta sunt aceia care au fost puşi într-o astfel de situaţie. După aceea se schimbă foarte multe în viaţă, inclusiv modul în care o percepi. În sfârşit pricepi ce este cu adevărat important pentru tine.

Îţi schimbi priorităţile, prietenii, modul de trai, gândirea; totul. De cele mai multe ori, fără să îţi dai seama, devi altcineva şi te miră când prietenii îţi spun asta. Dar, acest exerciţiu de reîntoarcere la tine însuţi, este mai sănătos şi mai util dacă se întâmplă conştient şi voit. De aceea merită încercat măcar ca experienţă, dacă nu din convingere.

Roboţii care imită oameni sau animale sunt o exaltare iresponsabilă a oamenilor de ştiinţă. Este veşnica dorinţă a omului de a-l imita pe Dumnezeu; de a se crede Dumnezeu. Oamenii de ştiinţă care îşi irosesc timpul făcând asta au un suflet sterp şi o gândire antiumană şi lipsită de înţelepciune.

Cu aceşti roboţi fac doar să stimuleze lenea ancestrală a omului de a gândi, a face şi a simţi. În felul ăsta vom fi încurajaţi să nu mai facem nimic. Şi ştiţi foarte bine ce se întâmplă în perioadele de inactivitate: avem timp să ne dezvoltăm laturile negative ca invidia, răutatea, ura şamd. Mai exact să ne distrugem între noi.

Pericolul reprezentat de aceşti roboţi nu este acela că se vor întoarce împotriva noastră şi ne vor înlocui eliminându-ne fizic, ci acela că vor exacerba pornirile malefice din noi care ne vor duce la autodistrugere. Vor apărea modificări comportamentale mari la oameni. Apetitul omenirii pentru autodistrugere este oricum foarte mare şi poate fi observat uşor în istorie. De ce am avea nevoie de stimulente?

Ce aţi face dacă aţi afla într-o zi că aţi rămas ultimul om de pe pământ? În afară de tine nu mai există niciun om. Ce ai face, ce ai gândi? Încontro te-ai duce şi ce ai încerca să faci?