Pentru mine interviurile de angajare sunt un motiv de diXtracţie şi observaţie. Îmi place să-i analizez pe cei cu care stau de vorbă şi să îmi dau seama ce fel de oameni sunt, câtă experienţă şi putere decizională au, ce vor de la mine, cât de implicaţi sunt şamd. Am dat peste tot felul de oameni în astfel de situaţii: de la femei scorţoase cu impresii de şef sau relaxate şi umane, până la bărbaţi înfumuraţi care se cred ocupaţi sau simpli care apreciază glumele şi te fac să te simţi egalul lor.
Aspectele astea sunt foarte importante în cazul în care vei fi angajatul lor. Ţinând cont de o doză de relativitate şi “actorie”, din discuţiile de la interviu îţi poţi da seama ce viaţă vei avea acolo şi dacă are rost să mergi mai departe. Dacă nu eşti la primele interviuri din viaţă, în mare parte poţi anticipa cum ar trebui să te porţi după angajare şi de unde se vor isca neînţelegerile şi conflictele viitoare. Abia după ce vei mai sta un timp în firmă vei putea să înţelegi şi cum să le eviţi.
Pe oamenii pe care îi cred sinceri şi direcţi îmi place să-i întreb ce cred despre mine. Vreau să ştiu cum mă văd ceilalţi pentru că nu ştiu dacă reuşesc să transmit ce vreau. Eu ştiu cum sunt, dar ceilalţi cum cred că sunt? Este foarte interesant să înţelegi cum eşti perceput şi de ce. Uneori am surpriza să descopăr că ei cred despre mine lucruri neadevărate sau pe care nu le-am conştientizat. De obicei este o diferenţă mare între cum crezi că te percep ceilalţi şi cum te percep cu adevărat. Apropo, voi ce credeţi despre mine?
O piesă foarte bună şi un artist de la care tentativele de cantautori autohtoni au multe de învăţat. Maestre Bănică Jr., pune urechea la treabă şi ia exemplu de la alţii mai buni! Dar se vede că deja ai făcut-o. Însă nu ţi-a ieşit. Încearcă cu dinţii în sus, dacă ştii bancul…
De ce înnebunesc oamenii? O întrebare ce a măcinat mintea multor înţelepţi. Unii dintre ei spun chiar că au găsit răspunsul. Dar aşa ceva nu poţi afla decât dacă eşti foarte aproape de a ţi se întâmpla asta şi să mai apuci să şi scrii despre. Este ca şi cum ai vorbi despre moarte fără să fii fost foarte aproape să mori.
Oamenii care înnebunesc au nişte idei fixe pe care se încăpăţânează să le ducă la capăt. Vor să facă neapărat ceva anume. Şi, pentru că se chinuie foarte tare şi nu reuşesc şi pentru că nu vor să renunţe sub nicio formă, înnebunesc. Li se blochează creierul atunci când îşi dau seama că au încercat tot ce le-a trecut prin minte să reuşească şi nu au avut succes şi nici nu mai ştiu ce ar putea face în plus.
Două idei foarte puternice care se anulează reciproc duc la colapsul creierului. Este ca şi cum intră un virus în minte, o restartează, dar ea nu mai porneşte pentru că a fost şters ceva din program. Şi atunci creierul ia o pauză temporară sau definitivă, în funcţie de cât de distrus este. Dacă ajungi într-un astfel de moment când îţi dai seama cât de aproape eşti de marginea prăpastiei, ştii ce trebuie să faci, dar nu mai găseşti puterea şi dorinţa de a o face, eşti condamnat la nebunie.
Plăcerile simple ale vieţii. Am auzit de prea multe ori această expresie şi nu m-am gândit niciodată serios ce înseamnă. Bineînţeles că pentru fiecare dintre noi are un alt înţeles şi ne face să ne gândim la alte lucruri. Dar trebuie să recunoaşteţi că sună reconfortant. Parcă îţi vine să te aşezi mai bine în fotoliu când o auzi şi să cazi pe gânduri cu nostalgie. În cele din urmă ea se reduce la senzaţii.
Ele pot fi oferite de trezitul într-o zi în care ştii că nu ai nimic de făcut, de primul sărut, de băutul unui pahar cu apă când ţi-e sete, de o baie în mare la miezul nopţii, de un prieten care te ajută atunci când crezi că eşti singur, de lipsa durerii după o perioadă lungă în care ai fost bolnav, de mersul prin nămeţii de pe munte, de revelaţii conştientizate şamd.
Toate astea şi multe altele ne dau senzaţia unei plăceri simple şi curate. O bucată limpede din viaţă. Un moment pe care îl trăieşte copilul din tine. O secundă în care îţi aminteşti cu surprindere că eşti om. Şi, deşi de cele mai multe ori, ne stau la îndemână toate aceste, le ignorăm şi le trăim foarte rar. Deşi ne plac şi le ducem dorul, ne îndeletnicim cu ele prea puţin.
Dan CĂLIN
